După toată ziua aia lungă de luni, după tot stressul acumulat de la şefi şi din trafic, el a ajuns, în sfârşit, acasă. Avea în buzunarul de la piept o cutiuţă cu un inel cu diamant mic. Economisise câteva luni bune ca să îl cumpere. Dar, parcă ceva nu era totuşi în regulă…

A intrat în apartament şi nu a găsit-o acolo unde era ea de obicei: în bucătărie, pregătindu-i mâncărurile lui preferate, care erau întotdeauna calde şi numai bune de savurat. Da! Ceva plutea în aer, îl simţea, dar nu îl putea atinge. Era în nările lui, pe pielea lui, parcă îl simţea şi între dinţii îngălbeniţi de la anii întregi de fumat ţigări slabe.

Se cunoşteau de aproape douăzeci de ani. Primele lui amintiri erau cu ea, cu părul ei roşcat, cu pistruii ei de irlandeză get-beget, cu pielea ei albă ca laptele. Au crescut împreună, s-au jucat împreună, şi-au dat primul sărut în parcul din apropierea blocului, sub castanul scrijelit cu iniţialele lor, înconjurate de o inimă diformă, străbătută de o săgeată de indian: J.O. & K. E. Primul sărut pe care el nu l-a uitat niciodată. După mulţi ani s-au hotărât să se mute împreună; parcă erau predestinaţi să fie suflete pereche, că altfel valurile vieţii i-ar fi purtat prin locuri diferite demult.

Şi-a revenit rapid din visare…ea nu era în locul stabilit, la ora potrivită. A trecut repede prin toate camerele, a străbătut holul şi apoi, cu inima strânsă, a intrat în baie. Era acolo, în vana plină cu apă roşie: îşi tăiase venele cu noul cuţit de bucătărie, luat la promoţie. Mâinile ei erau acum grile pentru jocurile de „X şi Zero”: dorea să fie sigură că îi va ieşi această mişcare de prima dată. Ar fi fost aiurea să o găsească la timp, iar el, panicat, să alerteze salvarea şi ăia să o salveze. Avea de dat explicaţii, trebuia să urmeze terapie şi chiar nu mai avea chef de toate astea. Aşa că s-a asigurat că o face bine din prima!

Parcă tot cerul căzuse asupra lui: singura lui dragoste, singura lui speranţă într-o lume cenuşie, unica lui insulă de bucurie zăcea acum într-o baltă de sânge, grupa 0, Rh pozitiv. Interesant că tocmai acum îşi aducea aminte aceste detalii…

Apoi a rămas ca trăsnit! Întrebarea asta nu îi dădea pace de câţiva ani buni! A tot amânat momentul pentru o seară specială sau pentru un loc deosebit, pentru un moment de tandreţe sau pentru o după-amiază cu popcorn, sucuri acidulate şi mult televizor…

„Oare ea cu cine făcea banking?”

Suicid

Mmmda!

Oare cu cine?

Claaarrr…frumuseţea este foarte greu de definit! Dacă mergi pe stradă şi vezi cupluri d’alea care nu-şi au niciun sens îţi dai seama că frumuseţea este relativă. Îl vezi pe unu’ care arata fizic normal, dar care are o prietenă de un metru juma’, 120 de kile şi care muşcă fericită dintr-un burger suculent…poate conceptul de frumuseţe nu-şi are sens. În unele triburi, cu cât individa e mai neagră şi are mai multe inele pe gât, cu atât e mai frumoasă. În alte clanuri, cu cât individa e mai ascunsă în materiale şi i se vede cât mai puţină piele cu atât frumuseţea ei debordantă atrage mai mulţi bivoli. Ultimul trend la nivel vest-european este ca ele să fie grase, albe, urât tatuate, groaznic machiate, freza în cin’şpe culori şi cu seul dând pe-afară din nişte blugi foarte strânşi, cu talie joasă şi cu un top de pe vremea când erau prin clasa a treia. Dar ştiţi care e problema? Atâta timp cât sunt indivizi de sex opus care se uită la cubuleţele astea de unt…ele nu se vor schimba. Şi nu, ele nu au o problema medicală (incidenţa este de 1 la câteva sute de mii de persoane!), ci au o problemă de “extra-maioneză, extra-toping, extra-dulciuri” combinată cu statul pe canapea şi făcutul de “nimic”. Iar dacă cineva îmi spune că pentru el/ea contează numai frumuseţea interioară, să cânte la altă masă: totul ţine de chimie şi de fizic(ă). Într-adevăr, nu poţi să ieşi în lume cu un retardat şi un dobitoc notoriu, dar se pare că şi ăia sunt însuraţi, deci cineva a găsit ceva bun în ei.

Oare frumuseţea ţine de culoarea pielii, culoarea ochilor, de înălţime, de mărimea sânilor şi a fundului sau de culoarea părului? Eu zic că ţine mai mult de îngemănarea acestora şi mai ales de proporţiile fizice ale componentelor corpului. Proporţionalitatea este cheia frumuseţii pe care au găsit-o şi renascentiştii şi pe care ar trebui să o avem în vedere când catalogăm o persoană ca fiind frumoasă sau nu.

Cunosc câteva persoane de ambele sexe care sunt cu adevărat frumoase. Noi, muritorii de rând, ştim asta, dar şi ele s-au prins că acest atu le poate aduce anumite beneficii, fie pe termen scurt, fie pe termen lung. Doar frumuseţea poate să vândă orice! Dar asta nu le scuteşte de invidia şi răutatea mediocrilor de rând, care ar face orice să nu le mai vadă în preajma propriei persoane, prezenţa lor ştirbindu-le astfel aura de frumuseţe medie pe care o expune. Şi de aici întrebarea care mă macină de ceva vreme: e frumos ca o creatură care (cel mai posibil!) are probleme de încredere legate de frumuseţea ei să se afişeze cu persoane de sex opus, (mult) mai urâte doar pentru ca ea să apară într-o aură de superioritate şi pentru a-şi safisface ego-ul subdezvoltat şi inconştient? Asta nu o face mult mai urâtă la alte nivele?

Oricum, frumuseţea e trecătoare, deci preferăm prostia, care e veşnică!

Frumoasă??

Urât??

Frumoasă??

Urât??

Urâtă??

Frumoasă??

Şi ce dacă nu mai scriu? Care-i faza? Voi nu aveţi şi altceva de citit? Mersu’ trenurilor, câteva foi din DEX, ceva texte de pe cornetele de seminte…pisici, orice vreţi voi!?!?

Nu am scris pentru că nu mai am inspiraţie, nu mai am chef, iar în perioada sărbătorilor (indiferent care!) sunt un naşpa şi jumătate şi nu am chef de nimic. Nu mă mai inspira nimeni şi nimic, iar când mă uit pe net la ce mai scriu alţii…îmi dau seama că nu sunt singurul care locuieste şi scrie “pe partea întunecată a Lunii”. Şi mai rău: de azi m-am lăsat şi de Pepsi…până la următorul flacon. Care va fi sper prin perioada Crăciunului. Deci nu vă aşteptaţi de la mine la nimic bun!

Nici măcar la Loto nu am câştigat de un hamburger sau de o şaorma sleită. Dar s-a câştigat de Paşte, ceea ce ne demonstrează încă o dată că jocurile nu sunt măsluite de nimeni. Nici măcar de EI! Să le stea în gât; mi-au luat şi ultima speranţă!

Hai ştrudeilor…mergeţi voi frumos la bibliotecă şi citiţi acolo câte ceva!

Nu ştiu exact de ce ne tot mirăm noi, românii, că mergem prin străinătate şi majoritatea ne tratează cu…dezinteres şi răceală. Că doar suntem în NATO, suntem in Europa, iar dacă nu intrăm în spaţiul Schengen, este doar o problemă de timp până intră el în noi!

Hai să ne analizăm un pic, poate găsim câteva lucruşoare de îmbunătăţit sau poate chiar de schimbat „direct din rădăcină”…

Ne batem joc de natură! Poluăm cu multă graţie! La noi, ideea de reciclare este o necunoscută pentru marea majoritate: hârtia, plasticul, metalul, sticla pot să meargă liniştite în acelaşi coş de gunoi, „că doar nu tuşeşte”! Iar pentru că tot peizanul este mutat la bloc, gunoiul nici nu mai trebuie dus la pubelă de fiecare dată; el poate fi „bine merci” aruncat pe geam sau înghesuit în canalizare. Oare ce face poporul român cu uleiul prăjit sau cu zaţul de cafea? (Staţi p’aproape, revine vremea grătarelor în mijlocul naturii!!!)

La noi totul este o manea! Politica internă şi externă, politicienii şi milionarii de carton, salariile şi pensiile, promisiunile şi vorbele de duh, televiziunile şi programele lor, sistemul de învăţământ şi cel sanitar, preoţii şi vameşii, drumurile şi autostrăzile. Până chiar şi maneaua este tot o manea! Redundant de manelistic!

Suntem gălăgioşi şi ne dăm prea multă importanţă indiferent de locul în care ne aflăm: la munte, la mare, la umbră, la soare, la piaţă şi mai ales în restaurante, baruri şi cluburi. Cum Sfântu’ Petru să mergi în Capela Sixtină şi tu să vorbeşti cu mulţi decibeli de ultima eşarfă roz cumparată de la colţul străzii?? Nu este păcat? Cu banii de intrare îţi mai cumpărai una. Tot roz!

Nu ne cunoaştem istoria, geografia, nu avem cultură generală şi nu avem acel spirit care ţine o naţie legată! Pentru o sută de Euro sau o găleată portocalie o vindem şi pe mam’-mare! Cât despe popor sau ţară…dă-i dreq, le vindem la pachet şi facem discount!

Abuzăm de încrederea, de buna creştere şi de bunul simţ al oricui! Sindromul de „ţeapăăă frateeee!” creşte liniştit în sângele nostru şi se hrăneşte cu invidia faţă de fericirea altora. De aia nici nu e bine să donăm sânge!

Şi DAAA, ştiu! Tu nu eşti unul dintre bolovanii ăştia, cum nu sunt nici eu! Din păcate, societatea noastră nu are nici forţa, nici competenţa să şlefuiască aceste personaje, totul ţine de adaptarea şi perfecţionarea personală. Dar oare câte sute de ani lumină mai avem până să-i ajungem pe cei din ţările civilizate, care se bucură într-adevăr de o viaţă decentă şi normală?

Reciclare

Peizan

Capela Sixtina